15 mai 2012

În vreme de război-Comentariu+Rezumat

În vreme de război-I.L.Caragiale

Definitie: Nuvela este specia genului epic in proza, cu un singur fir narativ, urmarind un conflict unic, concentrat; personajele nu sunt numeroase, fiind caracterizate succint, in functie de contributia lor la desfasurarea actiunii. Nuvela prezinta fapte verosimile intr-un singur conflict, cu o intriga riguros construita, accentul fiind pus mai mult pe definirea personajului decat pe actiune.

Nuvelele se clasifica dupa criteriile comune ale subiectului cu modalitatea lui de realizare in: nuvele istorice, psihologice, fantastice, filozofice, anecdotice. Dupa curentele literare in care se inscriu ca formula compozitionala, nuvelele sunt: renascentiste, romantice, realiste, naturaliste.

Termenul de "nuvela" vine din frantuzescul "nouvelle" si inseamna "noutate, nuvela".

Alaturi de Ioan Slavici, Ion Luca Caragiale este creatorul nuvelei realist-psihologice, deosebindu-se de acesta nu numai prin tematica abordata, ci mai ales prin capacitatea artistica de a insera in firul epic principiile estetice naturaliste, reprezentate in literatura universala de Emil Zola. Barbu Stefanescu Delavrancea afirma ca Ion Luca Caragiale este "scriitorul cel mai zolist, naturalistul nostru prin excelenta".

Naturalismul este curentul literar care, investigand realitatea, se preocupa mai ales de legile cauzale intre fapte, prezentand nu atat tipologii, cat cazuri patologice, pe care le analizeaza cu pricepere si meticulozitate medicala si in care primeaza factorul ereditar, ca fiind determinant in evolutia destinului uman, la care se adauga manifestarile naturii, aflate in deplina concordanta cu starile psihologice ale personajelor, urmand indeaproape evolutia bolii acestora.

Nuvela "in vreme de razboi" a aparut in 1898 si este o creatie realist-psihologica, avand si accente naturaliste.

Tema o constituie evolutia unei obsesii pana la nebunie, respectand toate simptomele acestei boli, eroul principal fiind urmarit prin analiza crizelor de constiinta si de comportament, ca intr-o adevarata fisa medicala.

*Structura nuvelei

Nuvela este structurata in trei capitole:

Capitolul I. Popa lancu din Podeni, capetenia unei bande de hoti, este in pericol de a fi prins de potera si de aceea, fratele sau, Stavrache, il sfatuieste sa se inroleze voluntar in armata si sa plece pe frontul din Balcani, pentru a i se pierde urma. Popa lancu urmeaza sfatul fratelui sau, iar averea ii ramane lui Stavrache, atunci cand acesta primeste o scrisoare prin care este anuntat ca lancu Georgescu a murit "pe campul de onoare de trei gloante inamice primite in pantece".

Capitolul al II-lea urmareste indeaproape obsesiile si cosmarurile lui Stavrache, iscate din teama ca fratele sau nu ar fi murit si ca s-ar putea intoarce sa-i ia averea.

Capitolul al HI-lea ilustreaza intalnirea si confruntarea dramatica dintre cei doi frati si declansarea nebuniei lui Stavrache.

Momentele subiectului

Firul epic al nuvelei urmeaza linia unei compozitii clasice si contureaza treptat obsesia lui Stavrache si evolutia ei spre nebunie. Caragiale compune astfel un destin tragic printr-o detaliata analiza psihologica, sugerand in acelasi timp o tara ereditara, genetica ce se manifesta in structura psihica a fratilor Georgescu. inceputul nuvelei este o adevarata expozitiune, in care se prezinta datele esentiale ale celor doua personaje si imprejurarile care le determina destinele.

Timp de doi ani, o ceata de talhari, "spoiti cu carbuni pe ochi" si foarte cruzi, bagasera in sperieti pe locuitorii din "trei hotare", prin furturi, torturi si omoruri. Hotii fusesera prinsi de potera in padurea Dobrenilor si acum era cautata capetenia bandei.

Popa lancu din Podeni, vaduv si bogat, locuia impreuna cu maica-sa. Averea popii crestea vazand cu ochii, isi cumparase doua mosii, multe vite, oi si cai de rasa, construise un han si o casa de piatra si se spunea ca avea "si banet". Lumea banuia ca popa "gasise vreo comoara", dar toate acestea "bateau la ochi" si au starnit suspiciunea oficialitatilor. intr-o noapte, cand pe mama o trimisese la targ impreuna cu argatii, popa lancu isi insceneaza un jaf, fiind gasit a doua zi "legat butuc, cu muschii curmati de stransura franghiilor, cu calusu-n gura" si plangandu-se ca l-au schingiuit si "i-au luat o groaza de bani". Ironia ascutita a lui Caragiale descopera cateva inadvertente ale "jafului", mirandu-se cum cainii, care erau "ca niste fiare", nu latrasera si nu fusesera nici adormiti sau omorati, cum de nu-i furasera popii si caii, "un buiestras minunat si doua iepe de prasila".

Dupa doua saptamani de la aceasta intamplare, se auzi de o alta talharie ingrozitoare asupra arendasului de ia Darmanesti, care fusese pradat, chinuit, apoi omorat impreuna cu o batrana cu care statea. Dupa aceasta faradelege, hotii "spoiti cu negru cazura in lanturile justitiei" si cand popa se intoarse acasa de la treburile lui negustoresti afla ca ceata de talhari fusese prinsa. Speriat, se duse degraba la "neica Stavrache, hangiul, frate-sau mai mare", ca sa-l invete ce sa faca.

Stavrache avea un han asezat "in drum", era "om cu dare de mana" si fusese si el infricosat sa nu-1 calce hotii, asa ca acum, ca-i prinsesera, rasuflase usurat. Popa lancu vine Ia han si ii destainuie fratelui sau, "ca la un duhovnic", ca el era "capul bandei de talhari", ca isi inscenase jaful "ca sa adoarma banuielile", iar acum regreta amarnic, scuzandu-se ca "dracu-l impinsese". Spaima lui este ca talharii, acum ca fusesera prinsi, il vor demasca si pe el, de aceea venise disperat la fratele lui mai mare, ca sa-i ceara un sfat: "- Ce-i de facut, neica Stavrache? scapa-ma!". in acel moment sosesc Ia han, cu galagie mare, "vreo douazeci de voluntari tineri", cu un ofiter si trei sergenti care se duceau la razboi si voiau sa se odihneasca pana dimineata, cand trebuia "s-apuce trenul militar". Lui Stavrache ii vine ideea sa-l trimita si pe frate-sau, lancu, voluntar pe front, il rade si il tunde "muscaleste", apoi, "dupa ce s-a sarutat de multe ori cu neica Stavrache, a pornit cu vesela banda, fara sa se mai uite inapoi".

Despre preotul lancu nu se mai stia nimic in Podeni, "parca intrase-n pamant" si oamenii au adus alt preot in sat, pentru ca nu puteau sa ramana "fara liturghie". Tocmai cand se-ntorcea de la parastasul de noua zile al mamei sale, Stavrache primeste o scrisoare de la fratele lui, care fusese expediata inaintea luptelor de la Plevna si din care afla ca lancu fusese numit sergent si decorat cu "Virtutea militara". Ironia lui Caragiale este acida, descriind starea de spirit a lui Stavrache, care verifica din nou data expedierii scrisorii pentru a se convinge ca era trimisa inaintea bataliei de la Plevna, in care, se stia, murisera foarte multi romani si se intreba, in subconstient, daca lancu o fi scapat cu viata. El se intereseaza si de pedepsirea talharilor si, afland ca acestia nu-si tradasera capetenia, Stavrache isi exprima dispretul pentru judecatorii incompetenti ("Ce mai judecatori!") si se intreaba daca fratele lui ar indrazni sa se mai intoarca si sa-si revendice averea, care era acum administrata de hangiu: "O veni? n-o veni?".

Dupa un timp, Stavrache primeste alta scrisoare, de data asta cu "slova straina", prin care i se anunta moartea fratelui sau, "sublocotenentul lancu Georgescu, voluntar inaintat din grad in grad in timp de campanie", rapus "de trei gloante inamice primite in pantece". Cel care scrisese instiintarea elogia curajul si vitejia eroului, care, zambind, "si-a cantat singur popeste foarte frumos: vecinica pomenire!". Dupa ce "a plans mult, mult, zdrobit de trista veste", Stavrache se incurajeaza barbateste pentru ca "nu trebuie sa se lase coplesit asa de durere" , iar, ca urmare, face toate demersurile necesare pentru a mosteni averea fratelui mai mic si intra oficial in posesia ei. Autorul este cel care deapana sirul intamplarilor cu obiectivitate, intervine cu paranteze sau scurte comentarii privind atitudinea si comportamentul hangiului.

Intriga. Consultand un avocat in privinta conditiilor legale de pastrare a averii mostenite, hangiul afla ca numai popa este singurul care ar avea dreptul sa-i ceara restituirea bunurilor, dar el "cine stie unde s-o fi prapadit". Din acest moment, pe Stavrache incepe sa-1 chinuie gandul in legatura cu posibila intoarcere a fratelui sau si actiunea nuvelei creste in tensiune.

Desfasurarea actiunii. in cei cinci ani care trecusera de la .terminarea razboiului, nimeni nu-1 deranjase pe Stavrache, in afara de aparitiile de cosmar ale lui popa Iancu, "care venea din cand in cand, de pe alta lume, sa tulbure somnul fratelui sau". Visele chinuitoare ale lui Stavrache devin obsesii, se transforma treptat in cosmaruri care il terorizeaza, el traind parca aievea momentele tulburatoare ale "vizitei instrainatului", dar de fiecare data isi linisteste sufletul cu o sfestanie in memoria fratelui mort.

O prima imagine in cosmarurile hangiului este intruchipata de aparitia fratelui sau in haine de ocnas, "stins de oboseala, bolnav, cu fata hirava si cu ochii-n fundul capului ca in clipa mortii". Hainele vargate si opincile erau sfasiate, iar palmele, gleznele si talpile erau "pline de sange", pentru ca evadase din ocna si strabatuse prin codri, "trecuse prapastii", iar acum cerea fratelui sau "o bardaca de apa", dupa care lesinase. Stavrache i se adreseaza cu un glas incarcat de ura si de teama ca-si va pierde averea: "- Ticalosule, () ne-ai facut neamul de ras! () Pleaca! Du-te inapoi de-ti ispaseste pacatele!". Luptandu-se cu moartea, ocnasul se agata cu disperare "de frate-sau cu o mana de gat si cu alta de bratul stang () cu o putere covarsitoare", il tranteste la pamant si, punandu-i ghenunchiul in piept, ii zice, razand "ca un nebun" si scrasnind din dinti: "- Gandeai c-am murit, neica?". Atunci cand "nebunul a voit sa-1 sugrume", hangiul, "smintit si el de frica mortii", si-a adunat puterile, 1-a imbrancit pe ocnas pe usa si acesta "a pierit in intunericul noptii". inspaimantat, tremurand din toate incheieturile si facandu-si cruci peste cruci" pentru odihna sufletului raposatilor, Stavrache s-a dus a doua zi la biserica, simtindu-se foarte tulburat si neputand manca nimic.

A doua aparitie de cosmar are loc intr-o noapte, cand, incercand sa doarma, o "ploaie rece de toamna" legana cu "miscarea sunetelor" gandurile omului, care se roteau in cercuri din ce in ce mai largi si "tot mai domol", cand hangiului i se paru ca aude "un cantec de trambite .. .militari, desigur". Iesind afara, Stavrache "ramane ca trasnit", recunoscand in capitanul care conducea compania pe fratele mort, care scoase usa din tatani si, "razand cu hohot", striga: "- Gandeai c-am murit, neica?". Apoi, capitanul alearga sa-1 prinda pe hangiu, care, speriat, "se-ndarjeste si-l strange de gat, il strange din ce in ce mai tare", iar chipul militarului se lumina din ce in ce mai mult, radea zgomotos si vesel, intrebandu-1: "- Gandeai c-am murit, neica?". Uitandu-se tinta Ia frate-sau, popa Iancu dadu comanda de plecare, "trambitele sunara, soldatii isi ridicara armele si, urmata de obstea satului, compania pleca, avand in frunte pe capitanul al carui ras acoperea cantecul trambitelor si zgomotul multimii".

Dimineata, hangiul se duse "tremurand de friguri" la popa din sat si-l ruga sa vina sa faca o sfestanie casei.

Vremea urata, "o sloata nepomenita: ploaie, zapada, mazarica si vant vrajmas" se abatu peste sat si tinu trei zile si trei nopti, drumul era pustiu, "nici un glas de caine nu se mai auzea".

Stavrache isi schimbase firea, devenise irascibil, suspicios, avea reactii ciudate in relatiile cu clientii. Un exemplu edificator il constituie atitudinea pe care o are hangiul fata de fetita care venise cu doua sticle sa cumpere "de un ban gaz" si "de doi bani tuica", rugandu-1 "sa nu mai pui gaz in a de tuica si tuica-n a de gaz, ca alaltaieri" si sa scrie in caietul de datorii, pentru ca n-avea bani.

Dialogul cu fetita il include in lumea negustorilor avari si nemilosi: "Scrie-v-ar popa sa va scrie, de parliti! () De mici va-nvatati la furat, fire-ati ai dracului!".

Vremea de afara si gandurile tulburi ale eroului constituie un tablou naturalist sugestiv pentru evolutia obsesiilor, iar vedeniile, halucinatiile chinuitoare, marcate de obsedanta intrebare "Gandeai c-am murit, neica?", invalmaseala de obsesii provoaca treceri de la realitate Ia vis, cele doua planuri se confunda, sugerand astfel degradarea psihica progresiva a lui Stavrache.

Punctul culminant este reprezentat de momentul intalnirii reale dintre cei doi frati. Desi afara viscolul urla, Stavrache aude glasuri de oameni si batai in usa de la drum a pravaliei. Erau doi oameni infofoliti din cauza viforului, care solicita gazduire pentru noapte, intrucat caii erau "prapaditi" iar ei inghetati bocna. Argatii dusera caii in grajd, trasera sania in curtea hanului, iar calatorii intrara la caldura. Cand Stavrache veni cu mancarea, unul dintre cei doi barbati se culcase in pat, cu spatele la el si incepuse sa sforaie.Vrand sa afle de unde stie calatorul cum il cheama, hangiul se apleca peste omul de pe pat, care-i raspunse: "- Cum sa nu te cunosc, neica Stavrache, daca suntem frati buni?"

Ajuns la capatul incordarii psihice, hangiul se clatina puternic, de parca "tot viforul care urla in noaptea grozava" ar fi napadit dintr-o data peste el, "deschise gura mare sa spuna ceva, dar gura fara sa scoata un sunet nu se mai putu inchide; ochii clipira de cateva ori foarte iute si apoi ramasera mari, privind tinta (); mainile voira sa se ridice, dar cazura tepene de-a lungul trupului". Replica lui popa Iancu, aproape la fel cu aceea din cosmarurile lui: "- Ma credeai mort, nu-i asa?", constituie lovitura definitiva primita de mintea buimacita si confuza a lui Stavrache, care confunda realitatea cu imaginile din cosmaruri. Popa venise sa-i ceara cincisprezece mii de lei, ca sa acopere suma delapidata de el din fondurile regimentului, ca altfel "trebuie sa ma-mpusc".


Deznodamantul. Cu o arta desavarsita, Caragiale analizeaza reactiile, atitudinile si comportamentul hangiului: "Drept orice raspuns, Stavrache se ridica in picioare foarte linistit; se duse drept la icoane; facu cateva cruci si matanii; apoi se sui in pat si se tranti pe o ureche, strangandu-si genunchii in coate", incepand sa horcaie si sa geama.

Daca la inceput criza psihologica abia se infiripa, ea se adanceste evolutiv, sub imperiul obsesiilor, ducand la o manifestare exploziva si violenta premergatoare nebuniei si declansand dementa. Fratele il atinse cu mana, dar "la acea usoara atingere, un racnet! - ca si cum i-ar fi implantat in rarunchi un junghi rosit in foc - si omul adormit se ridica drept in picioare, cu chipul ingrozitor, cu parul valvoi, cu mainile inclestate, cu gura plina de spuma roscata". Rasturnand masa, lumanarea se stinse si "odaia ramase luminata numai de candela icoanelor". Stavrache se napusti asupra fratelui sau, il tranti la pamant si incepu sa-1 stranga de gat si sa-1 muste. "Atunci incepu o lupta crancena", incercand sa-i desparta, camaradul lui popa Iancu este si el trantit la pamant. Profitand de neatentia fratelui sau, popa isi scoase cureaua de la brau si lega strans picioarele hangiului dezlantuit, apoi ii dadu pumni in ceafa si in furca pieptului, pana cand "Stavrache () se prabusi ca un taur, scrasnind si ragind". Afara, viscolul ajunsese "in culmea nebuniei", facand sa trosneasca "zidurile hanului batran". in timp ce-i legau mainile deasupra capului, Stavrache "ii scuipa si radea cu hohot". Camaradul cauta lumanarea si o aprinse, dar, cum "ii dete lumina in ochi, Stavrache incepu sa cante popeste."
Istovit de incaierare, popa Iancu se uita la fratele lui mai mare care "canta nainte, leganandu-si incet capul, pe mersul cantecului, cand intr-o parte cand intr-alta" si se gandeste ca n-are noroc.

Finalul nuvelei prezinta un caz patologic tipic, autorul reusind sa intocmeasca o adevarata fisa clinica, in care notatiile simptomelor fiziologice sunt unele medicale

.
REZUMAT

Alaturi de Ioan Slavici, Caragiale este in literatura noastra creatorul nuvelei realist‑psihologice. Universului comic din piesele de teatru si schite i se substituie in nuvela “In vreme de razboi” dimensiunea tragica a existentei umane.


Tema nuvelei este obsesia. Firul epic  urmeaza linia unei compozitii clasice (expozitie, punct culminant si deznodamant), iar cele trei capitole, urmarind cresterea obsesiei lui Stavrache si transformarea ei in nebunie, creeaza o tipologie si compun un destin uman tragic aflat sub stapanirea neiertatoare a unei tare ereditare (defect congenital).


In capitolul I (adevarata expozitiune) se precizeaza datele esentiale despre hangiul Stavrache (negustor, proprietarul unei pravalii) si fratele sau popa Iancu din Pondeni (conducatorul unei bande de hoti, prinsa de stapanire). Pentru a scpa, popa Iancu se inroleaza voluntar in razboi, averea sa ramanand lui Stavrache.


Momentul‑intriga il constituie gandul care il chinuie pe hangiu in legatura cu intoarcerea fratelui sau, desi o scrisoare primita il asigurase ca acesta a murit. Tensiunea creste  treptat, odata cu obsesia lui Stavrache, care este terorizat de imaginea fratelui si de presupusa replica a acestuia, devenita laitmotiv obsedant: “Gandeai c‑am murit, neica?”. In acest capitol (al II-lea) se trece mereu din realitate in vis incat planurile se confunda, sugerand degenerarea psihica a personajului.


Punctul culminant si deznodamantul conflictului (capitolul al III‑lea) este reprezentat de momentul intalnirii dintre cei doi frati. Cand Iancu ii cere lui Stavrache o suma  de bani pe care ii delapidase din banii regimentului, hangiul, ajuns la capatul incordarii psihice, innebuneste. Cu o arta desavarsita autorul analizeaza acum reactiile organice, atitudinile si comportarea eroului.


Intamplarile sunt tesute intr‑o ordine gradata si crescanda, iar actiunile eroului sunt dirijate treptat de presimtirea ca popa Iancu nu e mort, de obsesia intoarcerii fratelui si de starea de violenta din momentul confruntarii directe cu acesta. Autorul prezinta astfel un caz patologic, ce are ca mobil patima inavutirii. Stavrache este, in acelasi timp, un negustor necinstit, avar si nemilos, plasat fiind in contextul unui mediu social, in care setea de imbogatire are consecinte nefaste asupra individului, dezumanizandu‑l. de aici, drama.


Personajul principal este surprins atat din perspectiva povestitorului‑narator, din perspectiva sugerata de cadrul natural, cat si din perspectiva relatiei directe cu celelalte personaje (dialog) si a confruntarii cu sine (monolog).

In primul plan, scriitorul este cel care relateaza faptele si sugereaza inlantuirile cauzale. Caragiale realizeaza investigatia patologica prin relatari si descrieri, conturand, in acelasi timp, figura lui Stavrache in contextul nuvelei.

Al doilea plan, cel dialogat, este construit gradat, atat in real, cat si in halucinatiile personajului. In plan real, intalnirea dintre Stavrache si popa este realizata in dialoguri comprimate, insotite de indicatii de regie.

In capitolul al II‑lea, dialogul se concentreaza pe sublinierea starii de incordare, datorate temeri de a nu pierde averea.

Dialogul cu fetita (din capitolul al III‑lea) il situeaza pe Stavrache in lumea negustorilor, a hangiilor necinstiti, avari, nemilosi, evidentiind practicile marunte, surse sigure de imbogatire.
Dialogul viu si plin de miscare pregateste deznodamantul: nebunia lui Stavrache, care, odata declansata, face loc tonului relatarii si investigatiilor. Astfel ca, de‑a lungul celor doua pagini care incheie nuvela, apar doar cateva linii de dialog.

La nivelul spaimei halucinatorii, dialogul puncteaza obsesia: “Credeai c‑am murit, neica?”. Trebuie subliniat insa monologul interior al personajului, care presupune si el o anumita gradatie, intr‑o interesanta cladire de ipoteze asupra starii eroului.

Din cea de‑a treia perspectiva, a cadrului natural, putem observa ca toate intamplarile se petrec noaptea (atat cele reale, cat si cele imaginare): popa vine la fratele sau noaptea, ii apare in halucinatii tot noaptea, fetita vine sa cumpere gaz si rachiu seara tarziu, tot noaptea Iancu se intoarce sa ceara bani fratelui sau.

Natura este perceputa prin sensibilitatea eroului, iar elementul auditiv devine pregnant: “Afara ploua maruntel ploaie rece de toamna, si boabele de apa prelingandu‑se de pe stresini si picand in clipe ritmate pe fundul unui butoi dogit (…)”; sunetul repetat la infinit marcheaza obsesia ce se transfera din plan auditiv in creierul innebunit al lui Stavrache.

Caragiale nu descrie interioare, lumea de obiecte din jur, aspecte vestimentare; universul il intuim insa prin prezentarea individului, a carui existenta ne face sa intrevedem datele realitatii in care se misca.

In ultimul capitol, decsrierea este sustinuta si prin reactiile organice ale personajelor si de elemente vizuale ce descriu o natura infioratoare. Cadrul este propice sosirii lui popa Iancu.


Recomand cartea despre arta razboiului .
Reactions: